Caută

revistasecretul

Imperiul Mongol

Genghis-Khan_base3

Considerat cel mai mare imperiu din istoria lumii, Imperiului Mongol și-a început expansiunea din stepele Asiei Centrale și a încorporat încet, încet, Europa Centrală, Levantul până la Marea Japoniei și Siberia spre est iar în sud a ajuns până în Indochina.

Astăzi, Mongolia este o republică democratică cu capitala la Ulan Bator și este a optâsprezecea țară din lume ca suprafață. În ciuda suprafeței întinse pe care o posedă, populația țării este de doar 2.550.000 locuitori. Istoria Mongoliei împletește momente de glorie dar și momente de decădere. Vom încerca în acest număr al revistei noastre să aducem în atenția dvs. fascinanta istorie a mongolilor de la stadiul de triburi nomade la măreția unui imperiu care deținea 15% din suprafața globului.

10Începuturi
Partea nord-estică a Mongoliei de astăzi, între răurile Onon și Kerulen, a fost locuită, în antichitate și la începuturile evului mediu, de triburi nomade, de păstori, pescari și vânători de origine prototurcită și protomongolă. Teritroriul a apărținut începând cu anul 209 î.Hr. Regatului Hun, după care a intrat în posesia avarilor, în perioada 407-552, ca mai apoi să intre sub dominația uigurilor (730).
Nu este cert dacă aceste triburi cunoșteau noțiunea de proprietate privată dar este sigur faptul că erau organizați într-o formă asemănătoare cu feudalismul timpuriu și dețineau o ierarhie militară în cadrul tribului. Deciziile importante erau adoptate în cadrul unui consilui militar-aristocratic suprem, ce era o adunare generală denumită kuriltai. Sarcina cea mai importantă a acestui kuriltai era aceea de a alege conducătorul triburilor mongole, Marele Han.
Maxima întinderea a imperiului fost atinsă între secolele XIII – XIV iar premisele formării marelui imperiu au fost unificările triburilor mongole cu cele turcice înfăptuite de către inegalabilul Gengis Khan, care, în 1206 la a adunare a căpeteniilor a fost numit conducător al tuturor mongolilor.
Genghis Khan, pe numele său adevărat, Temujin, a fost un dinast din Mongolia răsăriteană, fiul unui renumit șef de clan și strănepotul primului unificator al triburilor, care, conform legendelor mongole se trăgeau dintr-un lup și o ciută care trăiau la izvoarele râului Onon de la poalele sfântului munte Burhan Haldun.

genghis_khan_Marele Conducător
Gengis Khan a fost unul dintre cei mai mari cuceritori ai lumii, a fost cel care a pus temeliile Imperiului Mongol. La vărsta de 42 de ani, după o campanie militară, de succes, dusă împotriva tătarilor din estul Mongoliei, Temujin devine Genghis Khan (marele conducător). El a reunit triburile mongole și a ocupat, cu micile sale osti teritorii vaste spre est, până la Marea Chinei și spre vest până la Marea Caspică.
Convins că supraviețuirea în stepele aride ale Asiei era posibilă doar dacă triburile mongole erau unuite, Temujin a urmărit, cu orice preț, că acestă credință a sa să se îndeplinească și a izbutit datorită diplomației de care dădea dovadă, dar și datorită sireteniei sale, reușid astfel să își atragă de partea sa aliați imporanți dar, în același timp, să îi elemine pe adversari. Pentru el loialitatea și fraternitatea erau mai presus de orice.
După ce a unit triburile mongole sub conducerea sa, Temujin a început supunera altor popoare din Oreintul Îndepărtat, cărora mongolul le-a promis importante prăzi de război dacă îi ofereau sprijinul. Printre populațiile aflate sub supunerea sa erau: merkiții (1202), keraiții (1203) și naimanii (1204). Odată supuse aceste populații au fost întăturate ultimele obstacolele importante din calea creării marelui imperiu. Tot acum încep confruntările cu un alt inamic important în est: China.

GenghisPortrait

Cu o oaste formată din 50 de mii de soldați, Genghis Khan a invadat nordul Chinei, a ocolit Marele Zid Chinezesc şi a primit sub comanda sa mercenari care au jurat cedinţă şi supunere liderului mongol. A întreprins raiduri în satele şi oraşele chineze, iar locuitorii au fost măcelariţi. Oraşele au fost incendiate şi jefuite iar soţiile demnitarilor chinezi au fost răpide şi duse în palatul Marelui Han.
În anul 1211, oşti mongole, a căror bază militară era stabilită lângă Marele Zid, au părtuns în teritoriul dinastiei Jin, au cucerit provincia Xia și au îndepărtat dinastia Jin, dar ultimul obstacol care ar fi dus la supunerea Chinei era greu de cucerit; Beijingul, un oraș apărat de ziduri înalte de 12 metri și lungi de 30 de kilometri, cu 900 turnuri de păză, adăpostea palate imense, temple și piețe înțesate de mătăsuri și condimente.
Cucerirea Beijingului era dificilă pentru o armată antrenată în luptele pe câmp deschis. Cu toate acestea Genghis Khan a izolat, pentru început, orașul, i-a capturat pe inginerii chinezi și i-a obligat să îi construiască mașini de război (scuturi mobile, catapulte și berbeci de luptă). A jefuit negustorii chinezi împiedicând pe locuitorii Bejingului să se apovizioneze cu hrană. Flămânzi aceștea și-au sacrificat caii și mai apoi au recurs la canibalsm. După luni întregi de asediu și după căderea ultimei rezistențe chineze, orașul Beijing a căzut în mâinile mongolilor.

mongol empire 2Codul Yassa
După cucerire Bejingului și stabilirea capitalei la Karakorum, Genghis Khan a înfăptuit reforma în administrație. A instituit un cod civil și militar numit Yassa (ordin sau decret). Codul Yassa a fost, de facto, legea Imperiului Mongol, chiar dacă legea a fost ținută secretă și niciodată nu a fost făcută publică. Codul pare să își aibe originile în decretele date pe timp de război. Mai târziu aceste decrete au fost codificate și extinse pentru a cuprinde convenții culturale și stilul de viață al mongolilor. Spre sfârșitul vieții lui Genghis Khan, codul Yassa stabilea egalitatea în fața legii a tuturor persoanelor, inclusiv a femeilor.
În numărul următor al revistei noastre vom continua istoria imperiului și vom încerca să aducem argumente care au făcut posibil ca armata unei mici uninuni de triburi să reușească să înfăptuiască cel mai mare impreiul al lumii.

Autor Maia Ionescu

Rivalitatea ruso-franco-otomană şi Principatele Române în secolul XIX

Napoleon I ¡i εarul Alexandru I se întâlnesc la Tilsit

Factorul rusesc va deveni un element important în deciziile de politică externă ale lui domnitorului Constantin Ipsilanti care va sugera, la 5 septembrie 1806, modalităţile prin care Rusia ţaristă putea să zădărnicească planurile franceze la gurile Dunării. Într-un memoriu, înaintat cabinetului imperial de la Sankt-Petersburg, Constantin Ipsilanti sugera ca, în cazul în care armatele franceze, trecând prin Austria, ar fi încercat să traverseze Carpaţii sudici, pentru a intra în Ţara Românească, cu scopul de a-i ataca pe ruşi, era suficient ca trecătorile carpatine să fie blocate de o armată rusă, cu un efectiv de cel mult 5.000 sau 6.000 de oameni. Totodată, Constantin Ipsilanti îi încuraja pe ruşi să ocupe Bucovina, pentru a ocupa acelaşi lanţ muntos al Carpaţilor, preîntâmpinând, astfel, invazia franceză.

Ocupaţia militară rusească scade numărul filoruşilor

Reprezentanţii partidei filoruse din principatele Române erau convinşi şi de faptul că o altă posibilă rută de penetrare a armatelor franceze în Principate, respectiv plecând din Dalmaţia, ar fi eşuat deoarece nu numai terenul foarte accidentat din această zonă, ci şi starea de spirit a populaţiei ar fi contribuit la victoria armatelor ţariste. Opţiunile politice ale lui Constantin Ipsilanti erau binecunoscute în cancelariile diplomatice europene astfel încât oamenii politici europeni îl considerau, pe bună dreptate, “o unealtă a ţarului”. În iunie 1807, un grup de mari boieri şi clerici din Moldova i-au prezentat ţarului Alexandru I un memoriu în care-i solicitau să nu lase, “să stea deasupra” românilor “puterea tirană”, adică Poarta Otomană, să nimicească “insuportabilele guvernări care ucid în necazuri întregul popor sărac” şi “să unească guvernarea întregului pământ (românesc – n. n.) cu păzită de Dumnezeu ţară” a lui, căci ei nu vor “înălţa pe altcineva deasupra” lor. Ocupaţia militară a Principatelor Române de către armatele ţarului, în timpul războiului din 1806-1812, avea să reducă, totuşi, în mod vertiginos numărul filoruşilor. Raporturile dintre români şi autorităţile militare ruse de ocupaţie au fost extrem de încordate, în pofida faptului că boierii filoruşi s-au adresat ţarului, pentru a “détruire ce gouvernement intolérable”. Rezolvarea “chestiunii orientale”, din care făcea parte şi existenţa Principatelor Române, va deveni, astfel, un subiect extrem de fierbinte pe agenda diplomaţiei europene în contextul desfăşurării războiului ruso-turc din 1806 – 1812, Moldova şi Ţara Românească fiind piese de şah ale unui joc diplomatic de mari proporţii în care partener al împăratului francez a fost Alexandru I, ţarul Rusiei.

Hanul lui Manuc - locul viitoarelor tratative diplomatice ruso-otomane

Obiectivele secrete ale diplomaţiei franceze

În mai 1807 a avut loc detronarea sultanului Selim al III-lea şi urcarea pe tron a sultanului Mustafa al IV-lea. Noul sultan a adoptat încă de la începutul domniei sale, faţă de Franţa, o atitudine mai puţin binevoitoare, astfel încât împăratul Napoleon I s-a hotărât să abandoneze ideea menţinerii integrităţii Imperiului Otoman. Viziunea politică a noului sultan de la Constantinopol urma să avantajeze Rusia ţaristă, deoarece un obiectiv important al diplomaţiei ţariste viza înlocuirea influenţei franceze la Constantinopol cu cea rusă. Într-un astfel de context politic, s-a realizat o înţelegere ruso-franceză care va răsturna situaţia politică din Europa de Sud-Est. La 25 iunie 1807 s-au semnat, la Tilsit, trei acte diplomatice internaţionale ruso-franceze: Tratatul de Pace şi de Amiciţie, Articole(le) separate şi secrete ale Tratatului de Pace şi de Amiciţie şi Tratatul de alianţă ofensivă şi defensivă dintre Franţa şi Rusia. La Tilsit, cei doi împăraţi au delimitat sferele de influenţă în Europa, realizându-se “o alianţă…pentru împărţirea lumii: lui Napoleon – Occidentul, lui Alexandru -Orientul”. Decăderea Imperiului Otoman, vizibilă în primul deceniu al secolului al XlX-lea, a permis Franţei şi Rusiei ţariste să negocieze, fără acordul Turciei, zone de influenţă şi teritorii aflate sub suzeranitate sau sub dominaţie otomană, precum Principatele Române. În noul context geopolitic, dublat de războiul ruso-turc aflat în plină desfăşurare, politica Rusiei ţariste faţă de Principatele Române avea să cunoască o modificare vizibilă în toamna anului 1807. La începerea conflictului ruso-turc, A. I. Budberg, ministrul de externe al Rusiei ţariste, avea să declare că ruşii nu doreau să anexeze Moldova şi Ţarea Românească, dorind doar existenţa unor relaţii politice normale între Sankt-Petersburg şi Constantinopol. Numirea în funcţia de cancelar a contelui Rumianţev a determinat mutarea centrului de greutate al politicii externe ţariste spre regiunea sud-estului Europei, urmărindu-se, cu predilecţie, împărţirea teritoriilor otomane. Acesta reprezenta punctul de convergenţă între cei doi împăraţi care dominau, în acele clipe, Europa, respectiv Napoleon I şi ţarul Alexandru I. Obiectivul secret al împăratului francez îl constituia, dealtfel, dobândirea alianţei ruse pentru a înfrânge Marea Britanie. Ruşii aveau nevoie de alinţa cu francezii deoarece doreau să-şi extindă graniţele în direcţia gurilor Dunării şi a Constantinopolului. Interesul ruşilor faţă de Principatele Române s-au schimbat pe măsură ce evenimentele din arena relaţiilor internaţionale evoluau, în contextul noilor alianţe politice, astfel încât s-a ajuns de la ideea atragerii lor, cu sprijinul Franţei, în “sfera de influenţă” a Rusiei ţariste, la cea a încorporării lor nemijlocite, în conformitate cu prevederile stabilite la Tilsit. În cuprinsul tratativelor de pace ruso-turce, începute la Slobozia, la 12 august 1807, figura şi precizarea ca atât ruşii, cât şi turcii, se vor abţine, până la semnarea păcii, de la orice amestec în administraţia Principatelor Române. Ordinul de retragere a armatelor ruse a fost, însă, contramandat de ţarul Alexandru I, ca urmare a sfatului ministrului său de externe, A. I. Budberg, care considera că singura avantajată de amintita decizie era doar Poarta Otomană.

Napoleon I savureaz╟ victoria trupelor franceze la Friendland (1807)în componenţa Rusiei, reprezintă o nouă încercare a Franţei de a-i “ademeni cu promisiuni deşarte” pe ruşi, pentru a-i “induce în eroare” şi pentru “a prelungi decalajul” lor cu Imperiul Otoman. Diplomatul francez Latour Maubourg, aflat în misiune la Constantinopol, în dorinţa de a împiedica o colaborare anglo-rusă, insista pe lângă Poarta Otomană să-1 expulzeze pe ambasadorul englez, promiţând medierea lui Napoleon I în vederea încheierii păcii între Rusia ţaristă şi Poarta Otomană cu retrocedarea teritoriilor cucerite de către ruşi în detrimentul otomanilor. Nici Imperiul Habsburgic nu agrea ideea anexării, de către Rusia, a Principatelor Române, astfel încât arhiducele Carol, comandant al armatei austriece în războiul împotriva Franţei, desfăşurat între anii 1796-1809, remarca, într-o scrisoare către împărat, faptul că interesul Austriei presupunea ca “Rusia să nu primească în stăpânire deplină Moldova şi Valahia şi să nu devină stăpână pe Dunăre”. Ministrul de Externe al Rusiei ţariste, A. A. Prozorovski i-a scris ţarului Alexandru I, la 27 decembrie 1808, în chestiunea anexării Principatelor Române, menţionând faptul că “pacea cu Turcia e necesar să fie încheiată fără amestecul străin”, deoarece, “intervenţia lui Napoleon în soluţionarea chestiunii turceşti…deloc nu ar fi în favoarea Rusiei”. Şeful diplomaţiei ţariste avertiza asupra faptului că, odată cu scurgerea timpului, “circumstanţele pot să se modifice”, iar “slăbiciunea în care actualmente se află Poarta poate să provoace reînvierea dorinţei altor state de dezmembrare totală a Imperiului Otoman, iar profitul nostru cere să anexăm regiunea deja ocupată, fără să cooperăm cu cineva şi fără să permitem altora să câştige, în acelaşi timp, (cu noi – n. n.) pe seama Porţii”. Dorinţa Imperiului Ţarist de a anexa Principatele Române, manifestată clar după semnarea Convenţiei franco-rusă de la Erfurt, din 30 septembrie 1808), nu a fost sprijinită decât în plan diplomatic de către Napoleon I. Înfrângerile suferite de trupele franceze în Spania şi în Portugalia, precum şi deteriorarea raporturilor cu Imperiul Habsburgic, au influenţat sprijinul francez acordat proiectelor de expansiune ruseşti. În jocul de interese geopolitice şi al relaţiilor internaţionale, în care Principatele Române erau obiect de schimb sau compensaţie, după răcirea relaţiilor franco-turce, mai ales după negocierile franco-ruse de la Tilsit şi Erfurt, s-a realizat o apropiere între Imperiul Otoman şi marea Britanie. La 5 ianuarie 1809 s-a încheiat pacea între cele două puteri, aflate în stare de război între anii 1807-1809, prin tratatul anglo-turc, încheiat la Dardanele, şi prin care s-a promis Porţii asistenţă din partea flotei britanice împotriva Franţei şi folosirea bunelor oficii ale guvernului englez pe lîngă guvernul ţarist, pentru ca Poarta să obţină o pace onorabilă şi avantajoasă, statuând integritatea teritorială a Imperiului Otoman. Elita politică moldovenească a profitat de noile raporturi franco-ruse şi a început să spere că Franţa lui Napoleon I va fi, totuşi, puterea care va garanta existenţa independentă a Principatelor Române. În iunie 1810, spătarul Iordache Catargiu a sossit la Paris cu misiunea de a cere izgonirea trupelor ruseşti din ţară şi luarea acesteia sub protecţia împăratului Napoleon I. Cabinetul de la Sankt-Petersburg considera că toate divergenţele dintre Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman, chiar şi cele care vizau Principatele Române, nu puteau fi soluţionate decât prin tratative directe între cele două puteri, astfel încât solicitările reprezentanţilor Moldovei şi ai Ţării Româneşti nu puteau fi luate în calcul.
Autor Constantin Corneanu

Biblioteca de Piatră

100214JR_CreationMuseum2_1

O altă mare enigmă a lumii arheologice învăluie o colecţie de aproape
15.000 de artefacte care au fost descoperite în Peru în 1960, asemănătoare în multe privinţe cu Liniile Nazca. Este vorba de o colecţie de pietre cu desene pe ele care, împreună formează o veritabilă „bibliotecă în piatră” cunoscute acum ca Pietrele Ica. Scenele neobişnuite descrise în detaliu pe acestea, aparent ar putea fi din era precolumbiană, cantitatea de piatră însumată este uimitoare iar povestea acestor enigmatice pietre este una plină de intrigă şi mister.

Frica păzeşte pietrele
Se spune că au fost găsite de un ţăran fermier în peşterile din localitatea Ica, la 300 de kilometri de Lima. Fermierul a declarat că a găsit în diverse locuri ori grămezi din acestea, ori pe sol, ori îngropate la mică adâncime în sol. La început, a luat doar câteva într-o plasă dar, după o vreme a adus cu miile şi, un timp a trăit confortabil de pe urma vânzării lor, pe o tarabă către turişti.
Cu mult înainte ca fermierul să devină un soi de celebritate locală, când tocmai începuse să se ducă vestea în cercul comunităţii arheologice şi au început să vină experţi din toate zările să cerceteze autenticitatea pietrelor, guvernul peruvian a intrat în alertă de teamă ca Peru să nu devină un al doilea Egipt, raiul excavatorilor şi a hoţilor de comori, şi a dispus arestarea fermierului pentru a scoate primii, adevărul de la acesta.

ica 1

Nu este clar ce i s-a spus ţăranului în timpul detenţiei dar la eliberare a declarat, brusc, în scris, că întreaga colecţie e o şarlatanie, că pietrele fuseseră gravate de el însuşi cu scopul de a-i înşela pe turişti pentru a câştiga bani într-un mod facil şi, că nu i-a trecut prin cap că situaţia îi va scăpa de sub control în acest fel. Dar povestea e mai lungă decât atât.

Povestea doctorului nedumerit
În 1966 medicul oraşului Dr. Javier Cabrera a primit o piatră din acestea cadou de ziua lui de la un localnic. Doctorul auzise de la oameni că arată a fi antice dar ceea ce l-a intrigat cu adevărat a fost faptul că pe piatră era descris cu acurateţe un fel de peşte preistoric. Ţăranul din poveste era total analfabet şi nu fusese la nicio şcoală iar doctorul nu şi-a putut imagina cum putea acest om să aibă acea cunoaştere de tip paleontologic pentru a putea realiza o gravură de o mare acurateţe anatomică a unei creaturi marine dispărute?

ica 3Interesat astfel întrucâtva, Dr. Cabrera a început să-l viziteze pe fermier şi, curând a devenit principalul colector de pietre gravate din care părea că omul are o sursă inepuizabilă. Tot atunci a început să creeze un fel de bibliotecă pe care a încercat să o structureze pe subiecte cum ar fi: rasele omeneşti, animale străvechi, continente scufundate şi catastrofe globale. L-a întrebat de nenumărate ori de unde sunt pietrele dar fermierul, încă înfricoşat că va fi arestat din nou de data aceasta pe viaţă, a rămas evaziv şi consecvent poveştii cum că el era autorul gravurii de pe pietre. Trebuie reţinut că legile peruane sancţionează drastic şi acum traficul cu antichităţi ceea ce nu l-a determinat suplimentar pe ţăran să rămână fidel poveştii sale. Astfel el producea din ce în ce mai multe pe săptămână ce trecea şi, după achiziţionarea a câtorva mii, până şi doctorul începuse să creadă că este o victimă, că omul le producea, că era creatorul şi gravorul acestor pietre. În consecinţă, a început să-l preseze pentru a afla metoda de lucru dar nici aşa nu a avut succes, căci gândind logic, Dr. Cabrera a ajuns la concluzia că dacă omul grava el însuşi pietrele, chiar dacă ar fi început lucrul la ele la vârsta de doi ani, şi ar fi gravat câteo piatră pe zi timp de patruzeci de ani, tot nu ar fi putut face atâtea câte avea. De aceea s-a apucat să caute adevărul în gravuri.

Photo by http://www.world-wide-gifts.com/

Pietre, gravură şi patină
Pietrele gravate sunt de diferite mărimi, de la unele cât palma la altele cât un câine de mărime mijlocie, între ele fiind toate mărimile iar pe suprafaţa lor sunt gravate imagini formate din linii continue, fără nicio întrerupere. Geologic vorbind structura lor este asemănătoare andesitului, o varietate de rocă vulcanică extrem de dură a cărei culoare variază de la gri la negru şi care este greu de zgâriat cu unelete obişnuite. Este de menţionat că porţiunile gravate de pe pietre sunt de altă culoare decât suprafaţa ceea ce arată că gravura datează de multă vreme şi, deşi patina poate fi şi ea contrafăcută testele de laborator au dovedit contrariul. Datarea cu carbon radioactiv nu este posibilă deoarece rocile nu conţin nicio urmă organică dar, deoarece patina de acest gen este formată din microorganisme, înnegrirea se produce în răstimp de mii de ani şi de aceea s-a putut aproxima că gravura a fost făcută în vremuri străvechi.

Plaza_armas_ica_noche

Patru continente, dinozauri şi operaţii chirugicale
Multe dintre imaginile gravate pe pietrele de la Ica sunt uluitoare şi par cu mult dincolo de cunoaşterea unui ţăran analfabet dintr-un mic sat peruan căci există unele imagini care descriu coduri genetice şi felul în care se poate prelungi viaţa, altele care arată vase de sânge reconectate prin tuburi de re-absorbţie, altele care descriu operaţii de cezariană în care este folosită acupunctura ca formă de anestezie şi, cel mai uimitor, pe multe dintre ele sunt înfăţişaţi oameni care călăresc dinozauri sau zboară pe reptile. De asemenea, există imagini cu nativi care poartă coroane înalte şi mantii lungi, identice cu cele ale incaşilor, care performează proceduri medicale ce par a fi transplanturi de inimă şi de creier. Altele reprezintă oameni cu telescoape care urmăresc o cometă care se apropie iar pe o serie de patru pietre sunt desenate patru emisfere ale pământului pe care studii ştiinţifice le-au validat ca fiind corecte cu excepţia unuia care nu mai există. Este interesant cum continentele pierdute sunt o temă constantă a atâtor mituri străvechi, nu-i aşa?
O altă temă extrem de interesantă, aflată pe pietrele de la Ica este descrierea corectă a liniilor descoperite pe Platoul Nazca, cu toate că aceste linii, azi nu pot fi văzute integral decât din aer şi este puţin credibil că o asemenea precizie putea aparţine unui fermier fără şcoală.

Taina rămâne
Oricum după cercetări amănunţite, geologii au confirmat faptul că în conformitate cu proiectări computerizate, hărţile lumii de pe pietrele de la Ica sunt cele de acum 13.000.000, respectiv dinaintea epocii de piatră, la fel fiind şi poziţiile stelelor gravate pe unele pietre dar, cine le-a creat va rămâne în continuare una dintre cele mai mari enigme ale Americii de Sud.

Autor Mihaela Golban

CHEILE BICAZULUI ŞI LACUL ROŞU DOUĂ ZONE PITOREŞTI ALE ROMÂNIEI

Lacul_rosu1Comuna Bicaz cu o istorie aparte, se află în extremitatea vestică a judeţului Neamţ, la limită cu judeţul Harghita şi cuprinde una dintre cele mai frumoase zone turistice din ţară – Parcul natural Cheile Bicazului – Hăşmas – o arie protejată de interes naţional în Munţii Hăşmaş, o grupă muntoasă a Carpaţilor Moldo-Transilvani.
Parcul natural Cheile Bicazului – Hăşmaş cuprinde mai multe rezervaţii şi anume: Cheile Bicazului unele dintre cele mai spectaculoase chei din România; Lacul Roşu, Cheile Şugăului, Masivul Hăşmaşul Mare, Piatra Singuratică – Hăşmaşul Negru, Avenul Licaş.
Cheile Bicazului, o zonă geografică deosebit de pitorească din România este situată în centrul Munţilor Hăşmaş, în nord-estul ţării, pe raza administrativă a judeţelor Harghita şi Neamţ. Însă, datorită frumuseţii şi valorii de monument natural, rezervaţia naturală Cheile Bicazului – Lacul Roşu, prezintă un deosebit interes ştiinţific, din punct de vedere geologic, geomorfologic, paleontologic, peisagistic dar şi din punctul de vedere al diversităţii biologice generate de marea varietate a condiţiilor geoclimatice.
Cheile Bicazului se află în aval de Lacu Roşu şi fac legătura între Transilvania şi Moldova. Au o lungimea de 8 kilometri şi leagă Lacu Roşu de satul Bicazul Ardelean. Cheile sunt accesibile prin intermediul drumului transcarpatic DN 12C, care leagă oraşele Bicaz şi Gheorghieni , format din serpentine de o frumuseţe rară, iar stâncile ce îl împrejmuiesc cu pereţi abrupţi ascund peşteri precum: Peştera Neagră, Peştera Cascadă cu o lungime de 69 de metri, fiind şi una dintre cele mai strâmte peşteri din ţara noastră, aceasta, putând fi vizitată doar târâş, cât şi avene, precum Avenul Licaş cu trei intrări. Cadrul natural al masivului Hăşmaş şi condiţiile microclimatice determinate de expoziţia şi înclinaţia pantelor, determină existenţa unei flore şi faune bogate şi variate. Aici găsim păduri de molid, păduri de fag ce îmbracă versanţii masivului, pajişti montane întinse, vârfuri cu vegetaţie subalpină, o zonă stâncoasă cu vegetaţie specifică, multe rarităţi floristice şi endemice specifice zonei. Şi anume: cosacii bicăjeni – care sunt găsiţi numai în aceste locuri; cetina de negi, tămâiţa, papucul-doamnei, floarea de colţ, sângele-voinicului, tisa, cosacii lui Romer, vulturica de Pojorâta, stânjenelul, şi altele.

Capra NeagraFauna şi ea este deosebit de bogată în specii rare, dar, şi în specii caracteristice zonei montane: fluturi: Lepidoptera Parnassius apollo, Polygonia alba; amfibieni şi reptile: broasca cu burtă galbenă, broasca mare de lac, tritonul de munte, tritonul carpatic, tritonul cu creastă, salamandra, broasca râioasă, broasca roşie de munte, şopârla de munte, vipera comună, şarpele de alun; păsări: fluturaşul de stâncă, ciocănitoarea de munte, presura de munte, corbul, cocoşul de munte, huhurezul mare, acvila de munte; lilieci: liliacul mare cu potcoavă, liliacul de apă, liliacul pitic, liliacul Nordic, liliacul cu aripi late, liliacul bicolor, liliacul cârn, etc; mamifere: cerbul carpatin, capra neagră, ursul, râsul, lupul, iar ca specii de interes pentru conservare: chiţcanul de munte, şoarecele de zăpadă, pârşul cu coadă stufoasă.

Lacul_Rosu_Lacul Roşu este un lac de baraj natural, format în 1837, la poalele Munţilor Hăşmaşu Mare, în apropiere de oraşul Gheorgheni, din judetul Harghita. Este cel mai mare lac natural montan, din Romania, numele provenind de la Pârâul Roşu, care traversează straturi de culoare roşie, cu oxizi şi hidroxizi din fier. Lacul este alimentat de patru pâraie mari şi încă 12 cursuri de apă temporară, dintre care cele mai importante sunt: Verescheul (Roşul), Licoşul, Suhardul, Oii, Ucigaşul, însă condițiile și timpul de formare a lacului sunt foarte discutate.
Lacul s-a format la altitudinea de 983 m, într-o depresiune cu un climat predominant subalpin. În timpul formării, zona lacului era o zonă greu accesibilă, din punct de vedere economic neexplorată. După Franz Herbich, un geolog recunoscut în Ținutul Secuiesc, Lacul Roșu s-a format în anul 1838, fapt justificat şi de cutremurul din 11 ianuarie 1838, care s-a repetat în februarie şi ar fi putut provoca alunecarea de teren. Un alt an de formare este 1837, care poate să fie argumentat de furtuni foarte violente şi ploi puternice. Dar, important este că, lacul s-a format prin deplasarea masei argiloase depuse cu ocazia ultimei ere glaciare pe versantul nord-vestic al muntelui Ghilcoș. Curând, după obturarea văii, pădurea de brazi a fost inundată şi arborii s-au pietrificat, oferind o particularitate rară întregului peisaj. În primii ani de la formare, lacul s-a extins mai mult – în jur de un kilometru mai sus, în valea pârâului, dar de-a lungul timpului barajul natural s-a erodat, nivelul apei stabilizându-se la nivelul actual. Împrejurimile lacului au un microclimat plăcut, deosebit de benefic pentru tratarea stărilor de extenuare fizică și psihică, insomnii, neurastenii. Valea este practic ferită de vânturi, aerul deosebit de curat, bogat în aerosoli naturali, chiar începând cu anii 1900, turismul balnear-recreativ a fost cel care a adus dezvoltarea din punctul de vedere al serviciilor turistice ale acestei zone. Legenda lacului spune că, în momentul catastrofei, în vale s-ar fi aflat turme de oi care au fost înghiţite de pămînt împreună cu ciobanii, şi de aici ar deriva Gylkosto, numele unguresc al lacului (gyilkos – ucigaş). Împrejurimile lacului au o faună şi o floră foarte bogată, predomină pădurile de conifere în amestec cu alunul, salcia de munte, pe versanţii din preajmă cresc bradul alb, paltinul şi plopul de munte, iar dintre animale, vieţuiesc: râsul, capra neagră, lupi, cerbi mistreţi.

lacu-rosu1Una din legendele Lacului Roşu, spune că pe pajistea dintre versanţii munţilor în momentul catastrofei, în vale s-ar fi aflat o stână de oi care a fost înghiţită de pămînt, împreună cu ciobanii, care, văzând apropierea furtunii, au încercat să se refugieze, aici, dar muntele ucigaş, dărâmându-se, i-a îngropat împreună cu oile. Apa adunată a avut culoarea roşie de aşa de mult sânge, încât numele lacului a devenit atât Lacul Roşu, cât şi Lacul Ucigaş.

Autor Tarsița Concilă

Peștera Krubera

krubera-cave

Localizată în masivul Arabika, Georgia, Peştera Krubera a intrat în atenţia cercetătorilor în anul 2001, când participanţii la o expediţie speologică, din Ucraina, au reuşit să coboare până la 1.710 metri, depăşind recordul mondial deţinut de peştera Lamprechtsofen, din Austria.

Peştera Krubera sau Peştera Voronya, în limba rusă, este cel mai adânc loc accesibil de pe uscat şi cea mai adâncă peşteră din lume. Numele de Peştera Voronya este folosit ca un nume de argou de speologi de la Kiev, datorită numărului mare de cuiburi de ciori, situate, la intrarea în peşteră. Numele original Krubera a fost dat, de către speologii georgieni, care au explorat groapă de intrare în 1960, după geograful rus, Alexander Kruber.
Alexander Kruber a fost cercetătorul rus care în 1909 -1910 a efectuat unele studii geologice în Arabika, publicând-şi observaţiile sale, într-o serie de lucrări despre geologia şi hidrologia zonei respective, precum şi despre această peşteră. Intrarea în peşteră se găseşte în Orte din Masivul Arabika, unul dintre cele mai mari masive carstice, din Cucazul de Vest.
Caucazul de Vest este mărginit cu defileul Bzyb în est şi Bla la vest. Văile sale au o adâncime de 2.000-2.300 m, în timp ce vârfurile se ridică până la 2.500-2.700 m. Intrarea în peşteră Krubera-Voronja este la o altitudine de 2256 metri, în Balagan, Valea Orte Balagan. Masivul Arabika este compus din cretacic inferior şi calcare jurasice superioare care adâncesc continuu S-V Mării Negre. Printre câteva sute de peşteri cunoscute în masivul Arabika, 15 au fost explorate la o adâncime mai mare de 400 m, iar 5 dintre ele la o adâncime mai mare de 1.000 m. O mare parte din peşterile mari din Balagan, Valea Orto, aparţin probabil, unui singur sistem hidrologic. Balagan, Valea Orto se extinde de-a lungul crestei de anticlinalul Berchil’sky, care adânceşte uşor nord-vestul. Intrările rupestre sunt aliniate de-a lungul crestei anticlinal, dar peşterile sunt ordonate longitudinal și transversal. Peșterile sunt predominant combinaţii de arbori vados şi pasaje şerpuitoare abrupte, iar în unele locuri sunt tăiate pe diferite nivele, de pasaje fosile, vechi.

Krubera În ciuda potenţialului său enorm pentru oamenii de ştiinţă, zona, inclusiv peştera Krubera, considerată cea mai frumoasă şi cea mai adâncă peşteră din lume, supranumită şi „Everestul peşterilor”, a fost foarte puţin explorată. Unul dintre motive este distanţa mare şi accesibitatea de numai 4 luni pe an. Dar, principalele obstacole pentru oamenii de ştiinţă au fost numeroasele conflicte politice din Abhazia. În 2004, pentru prima dată în istoria speologiei, expediţia Uniunii Ucrainiene de Speologie a ajuns la o adâncime mai mare de 2.000 m, şi a explorat peştera la 2080 m. Adâncimea maximă curentă de 2191 m ± 20 m, a fost atinsă în timpul unei scufundări de 46 m a lui Gennadiiy Samokhin într-un pasaj terminal în timpul expediţiei din august-septembrie 2007. O casacdă subterană aflată la 1.500 m inundase o parte din structura peşterii. Ramura principală are o adâncime de 2.140 m iar sfârşitul peşterii este marcat de un sifon terminal. Speologii ucraineni au avut nevoie de 14 zile pentru a ajunge la sifon. În interiorul peşteri au fost găsite, la toate nivelurile de adâncime, un număr impresionant de specii endemice: păianjeni, scorpioni, gândaci, precum şi stygofauna, cum ar fi crevete şi amfipode (crustacee cu două feluri de picioare unele servindu-le la sărit şi altele la înot).
Scopul de bază al explorării peşterilor este acela de a înţelege sistemul acvatic subteran, dezvoltarea geologică şi climatul antic care a existat pe Pământ. Una din întrebările interesante despre Krubera-Voronya a fost aceea, privind modul în care, peştera a atins o asemenea adâncime. O ipoteză ar fi aceea că, peștera este conectată la nivelurile inferioare ale Mării Negre din trecut.

Codex Seraphinianus

00-serafini-10-550x482

Este pregătită omenirea să descifreze şi să înţeleagă “Codex Seraphinianus”, creat şi anunţat, pentru prima oară, în urmă cu 36 de ani, şi publicat în anul 1981.
„La fel cum copiii privesc o carte ilustrată pentru adulţi şi nu înţeleg mare lucru, dar ştiu că lucrurile pe care le văd au un sens logic, aşa şi adulţii nu înţeleg chiar toate lucrurile din Codex Seraphinianus.
Luigi Serafini – architect şi designer italian

Codex Seraphinianus este numele uneia dintre cele mai bizare cărţi publicate vreodată, creată în perioada 1976 – 1978 şi publicată în anul 1981 de către de arhitectul şi designerul italian Luigi Serafini. De la bun început, titlul cărţii, este ambiguu: primul termen provine din latinescul “codex” care semnifică un anumit cod, iar Seraphinianus se trage de la numele autorului Serafini, care, în limba italiană, aminteşte de serafimii biblici. 1-550x830

Ciudata enciclopedie, care pretinde a cuprinde atât zona sapiens cât şi zona non-sapiens, constituie un cod al serafimilor, de unde şi concluzia că tot ceea ce este descris în această carte bizară poate să aibă legătură cu acele ființe biblice, serafimii, care trăiesc într-o lume paralelă cu a noastră.
Lucrarea este scrisă cu ajutorul unui alfabet total necunoscut nouă, şi se prezintă asemenea unui cod pe care nimeni nu a reuşit, până în prezent, să-l descifreze. Enciclopedia conţine 2 volume, primul având 5 capitole cu un număr de 180 de pagini, iar al doilea volum cu 7 capitole şi 185 de pagini. Deci, întreaga lucrare are 12 capitole (lunile anului) şi 365 pagini (numărul zilelor unui an obişnuit).
Cele 12 capitole acoperă întreaga sferă, sapiens şi non-sapiens:
În continuare, vă prezentăm, foarte succint, structura acestei „Enciclopedii”, sperând ca împreună cu imaginile pe care vi le vom prezenta, să vă ajute să vă formaţi o anumită idee despre această lucrare.
Pe scurt, Volumul I, cuprinde: Herbarium, care descrie mai multe tipuri de floră cu flori ciudate şi copaci care îşi smulg rădăcinile şi migrează; Bestiary – care este dedicat prezentării faunei acestei lumi, reprezentând mai multe animale care sunt variaţii suprarealiste ale cailor, hipopotamilor, rinocerilor, păsărilor; Homunculi-Automata –care se ocupă cu ceea ce pare a fi un regat al celor mai ciudate creaturi bipede; Physics – Chemistry – dezvoltă, la rândul său, idei legate de fizică şi chimie, şi este, de departe, cel mai abstract şi enigmatic capitol; Mechanics – prezintă maşini şi vehicule bizare.

2-550x388La rândul său, Volumul 2, prezintă, în cele şapte capitole ale sale, următoarele: Human Anatomy / Anthropology – care explorează umanitatea în general: biologie, sexualitate, diferite popoare aborigene, şi chiar prezintă exemple de floră si unelte, cum ar fi pixuri şi chei, grefate direct în corpul uman; Ethnicity / Geography / History – care prezintă mulţi oameni, unii doar cu alură umană, cu semnificaţie necunoscută, alături de data naşterii şi cea a morţii şi unde sunt prezentate mai multe scene de importanţă istorică şi, religioasă, precum înmormântări şi unele obiceiuri funerare; Grammaria – descrie istoria sistemului de scriere a cărţii; Cuisine / Fashion – care, evident, se referă la mâncare, servirea mesei, bunele maniere la masă şi la îmbrăcăminte; Amusements – care explică şi prezintă jocuri bizare, inclusiv cărţi de joc şi diferite jocuri de societate, chiar şi sporturi; Architecture – capitol dedicat, în întregime, arhitecturii; Index – cuprinsul celui de-al doilea volum.

4-550x803

Critica contemporană vs. Codexul Seraphinianus

Majoritatea criticilor consideră enciclopedie, cel puţin bizară, ca fiind o parodie a vieţii noastre, de zi cu zi, unde grotescul se întâlneşte cu frumosul, unde suprarealismul întâlneşte cotidianul şi unde, în final, fantezia autorului este îmbinată cu realitatea. Serafini a susţinut tot timpul că, acest codex nu este altceva decât o realitate, pe care oamenii, încă, nu o pot înţelege, negând vehement aprecierile criticilor. Aprecierile şi explicaţiile vehemente şi « convingătoare » ale autorului adânceşte şi mai mult misterul cu privire la această carte stranie.
În momentul când lingviştii au încercat să descifreze codul folosit şi limbajul folosit, şi nu au reușit, autorul le-a transmis că oricine îl poate înţelege dacă se foloseşte de limbajul obişnuit şi nu de percepţia tradiţională. De fapt, până în prezent, nimeni nu poate înţelege semnificaţia limbajului din mintea lui Serafini, motiv pentru care enciclopedia a rămas, până în prezent, un mister de nepătruns.
În ceea ce priveşte sistemul de scriere, criticii apreciază că are la bază, un sistem de scriere inexistent, care, pare modelat, după sistemele occidentale obişnuite de scriere, de la stânga la dreapta, distribuit pe rânduri, cu un alfabet cu litere mari şi mici.O parte din litere apar numai la începutul sau la sfârșitul cuvintelor, aceasta fiind o caracteristică a sistemelor de scriere semitice, în care, literele curbilinii seamănă cu nişte coarde sau fire elastice, prezentând bucle şi noduri, amintind oarecum de alfabetele Sinhala.

0252-png-550x758

Aprecieri ale autorului şi ale unui public amator de inedit

Într-un discurs, ţinut pe 11 mai 2009 la Universitatea Oxford, Serafini a declarat că nu există nici un sens ascuns în spatele cărţii, scopul acestui experiment a fost să creeze, persoanei care încearcă să-l citească, senzaţia frustrantă pe care o simt copiii în faţa unei cărţi pe care nu o înţeleg şi nu ştiu să o citească.
În esenţă Codex Seraphinianus descrie o lume străină, atât în cuvinte, cât şi printr-o multitudine de ilustraţii care mai de care ciudate sau suprarealiste. Chiar dacă nu este foarte clar în ce categorie se poate încadra această enciclopedie bizară, cartea continuă să provoace admiraţie: artiştii îi studiază ilustraţiile, filozofii meditează la sensul ei, iar colecţionarii, iubitori de carte SF şi nu numai, sunt, mai mult decât încântaţi, în momentul în care reuşesc să o adauge colecţiei lor.codex_seraphinianus

Vorbe celebre și semnificația lor

voltaireNe-am hotărât ca în fiecare număr al revistei să scoatem la lumină vechi expresii și vorbe de duh, să vă spunem cine le-a rostit, în ce context și semnificația lor.
Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat
sau în franceză Si Dieu n’existait pas, il faudrait l’inventer, este un vers de Voltaire. Versul face parte di Epistola către autorul cărții “ Cei trei impostori”, carte apărută în1768 și al cărei autor este anonim.Voltaire i-a răspuns în 1769, susținând că religia este un „frâu împotriva sceleraților” și că “dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui ( de aceea ) inventat”. Aceste cuvinte îşi găsesc aplicare şi la alte probleme decât cele religioase, atunci când vrem să spunem că e ceva necesar, binevenit, care dacă n-ar fi existat, trebuia inventat.

Gian_Lorenzo_Bernini,_self-portrait,_c1623Să nu mi se vorbească de ceva lipsit de măreţie!
Ne aflăm în iunie 1665, la începutul şederii în Franţa a napolitanului Bernini (1598–1680), maestru al barocului monumental şi decorativ, autorul porticului de la catedrala Sfântul Petru din Roma, al fântânii Tritonului şi al fântânii Celor patru fluvii, tot din Roma. Invitat prin mijlocirea lui Colbert, marele artist este primit în audienţă, la Saint-Germain, de Ludovic al XIV-lea. Regele dorea de la el să întregească şi să înfrumuseţeze partea de răsărit a Luvrului.Adresându-se suveranului, cavalerul Bernini spuse cu elocvenţă: „Sire, am văzut palatele împăraţilor şi ale papilor, pe cele ale principilor suverani de pe drumul meu de la Roma la Paris, dar pentru regele Franţei trebuie ceva mai măreţ.“ Curtenii n-au văzut în asta decît o emfază tipic italiană şi au zâmbit. Câtuşi de puţin stingherit, Bernini (urbanist, arhitect, pictor şi sculptor) li s-a adresat, spunându-le: „Să nu mi se vorbească de ceva lipsit de măreţie!“ Din păcate, a conceput un proiect atât de nemăsurat, de costisitor, şi de baroc, încât s-a rămas la „prima piatră“. În locul faţadei atât de încărcate a lui Bernini, a fost înălţată colonada lui Claude Perrault (fratele scriitorului Charles Perrault), o capodoperă în stil pur francez.

James_Bertrand-Ambroise_ParéEu l-am îngrijit, Dumnezeu l-a vindecat
Frumoasa vorbă îi este atribuită lui Ambroise Paré (1509–1590), „părintele chirurgiei moderne“, medicul de casă al lui Henric al II-lea, Francisc al II-lea, Carol al IX-lea (care l-a scăpat de masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu) şi al lui Henric al III-lea. Vorba a fost plăsmuită (are şi varianta: „Eu te-am îngrijit, Dumnezeu să te vindece!“), dar este foarte verosimilă ştiută fiind modestia lui Paré şi religiozitatea lui. În orice caz, de cîte ori unul dintre cei operaţi de el se vindeca, marele chirurg spunea: „Domnul l-a tămăduit“. Este de observat analogia în idee şi în expresie cu formularea taumaturgică a regilor Franţei: „Regele te atinge, Dumnezeu te vindecă“.
St_Peter_Fresko_Seitenjoch_Quo_vadis

Quo vadis? = Încotro te duci?
Întrebarea se află în Evanghelia după Ioan (13, 33–36). Isus le spune apostolilor: „Copiii mei, doar puţină vreme mai sunt lîngă voi.“ Simon Petru îl întreabă: „Doamne, încotro te duci?“, iar Isus îi răspunde: „Unde mă duc tu nu mă poţi urma acum, mă vei urma mai tîrziu.“ În 1895, scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz (1846–1916; premiul Nobel în 1905) a publicat Quo vadis? Roman din vremea Cezarilor, care avea îndoitul merit de a descrie persecuţiile împotriva primilor creştini şi de a evoca viaţa zilnică din Roma imperială. Sienkiewicz îl arată pe apostolul Petru nedumerit: „Dacă rămân la Roma o să fiu omorât, un martir mai mult fără prea mare folos pentru cauza lui Isus. Dacă plec, şi Dumnezeu mă mai lasă pe pământ, aş mai putea să fiu de folos. Sfătuit de Linus, Petru pleacă din Roma, însă curând vede înaintea lui un om care venea „cu picioarele desculţe în praful drumului“. Petru îl recunoaşte: „Isuse! Isuse! încotro te duci, Doamne? Quo vadis Domine? Şi un glas i-a răspuns: „Ţi-am spus să păstoreşti oile mele, iar tu le părăseşti, astfel că mă duc în oraşul blestemat, să mă mai răstignească o dată.“ Fără să mai şovăie, bătrânul apostol s-a întors la Roma.
Fiţi viteji, feţii mei!
Acest îndemn nu a fost făcut pe câmpul de luptă, înaintea unei mari bătălii, ci undeva la Înalta Poartă. Sunt cuvintele memorabile cu care domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) îi îmbărbătează pe cei patru fii, când, în piaţa seraiului din Constantinopol, gâdele cu sabia scoasă din teacă se apropie de ei, gata să le taie capetele. Atunci, Vodă Brâncoveanu făcu o scurtă rugăciune şi, întorcându-se către fiii săi, îi îmbărbătă părinteşte:“Fiţi viteji, feţii mei! Am pierdut tot ce-am avut, măcar sufletele să ni le mântuim.” În câteva minute, capetele tuturor căzură unul după altul. Era în 15 august 1714, la ceasul 9 dimineaţa.
Prin foc şi sabie
Deviza cancelarului german Otto von Bismark (1815-1898). Faptele sale arată că şi-a respectat întocmai deviza. În 1862, când Wilhelm I îl numeşte prim-ministru interimar, avea să se adreseze Landtagului (Parlamentul) cu următoarele cuvinte: „Nu prin discursuri sau prin decizii ale majorităţii vor fi rezolvate marile probleme ale epocii noastre, ci prin foc şi sabie!”Înainte de a muri, cuprins de remuşcări, va nota în agenda sa: „Am adus fericirea unei mari naţiuni, da, dar şi nefericirea pentru mulţi! Fără mine n-ar fi avut loc trei mari războaie. Nu ar fi pierit 80 000 de oameni, n-ar fi fost îndoliaţi taţi, mame, surori. Acum o să dau socoteală lui Dumnezeu!”

După milenii “Mormântul Hypogeu”, din centrul Constanţei, ne vorbeşte …..

97447-mormant-hypogeu

„Mormântul Hypogeu” (sau “Banchetul”) se află în centrul oraşului Constanţa, la intersecţia străzilor Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân, la mică distanţă de ţărmul Mării Negre.Acesta este unic în peisajul antic al Dobrogei şi face parte dintr-o amplă necropolă a Tomisului”

prof. dr. Constantin Chera, directorul Muzeului de Istorie Naţională din Constanţa
Lucrări edilitare producătoare de minuni arheologice
La fel ca şi în Malta,la Constanța, când au fost descoperite tunelurile subterane, totul a început de la nişte banale “săpături edilitare”.În cursul lunii februarie a anului 1988, în urma unor lucrări edilitare, executate pe faleza situată la nord-vest de portul de agrement, într-o zonă unde se mai descoperiseră morminte din perioada romană târzie, a fost scos la lumina zilei un cavou acoperit de pământ aparţinând perioadei antice a Tomisului. Arheologii îi mai spun și „mormântul hypogeu”, adică mormântul aflat sub pământ, în traducere liberă.
Trebuie precizat faptul că, „Mormântul Hypogeu” (sau “Banchetul”) se află în centrul oraşului Constanţa, la intersecţia străzilor Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân, la mică distanţă ţărmul Mării Negre. Mormintele hypogeice (subterane), pictate, reprezintă unele dintre cele mai senzaţionale descoperiri arheologice.
Se apreciază că este vorba despre un cavou de familie, construit în jurul anului 330.În interiorul mormântului, au fost descoperite cinci schelete, fiind vorba de patru adulţi şi un copil, o fetiţă.În interior cavoul este decorat, în întregime, cu o pictura aplicată, al-seco, pe un strat de tencuială fină. Astfel, pe suprafaţa peretelui nordic se află o frescă marcată de un puternic simbolism, reprezentând o masă rituală celestă, fapt relevat de paharele ţinute în mâini de doi dintre defuncţi, probabil, soţ şi soţie.

MH 1Pereţii interiori ai cavoului sunt acoperiţi cu pictură în frescă, cu reprezentări antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe şi geometrice, cu desene florale, arbori, animale şi păsări.”După aceste desene putem presupune că ne aflăm la trecerea dintre două perioade istorice diferite, romană şi romano-bizantină, dar şi la hotarul dintre apusul păgânismului şi zorii religiei monoteiste, creştinismul”, conform aprecierilor făcute de către prof. Dr. Constantin Chera, directorul Muzeului de Istorie Naţională din Constanţa şi ale colaboratorului său, doctorul în istorie, Virgil Lungu, cei doi fiind protagoniştii senzaţionalei descoperiri arheologice.
Mormântul este o dovada clară a trecerii, treptate, de la păgânism la religia monoteistă. Pictura murală din interiorul cavoului are influenţe, atât păgâne, cât şi creştine, imaginea banchetului funerar fiind preluat, ulterior, şi de către creştini.
În picturile din catacombele descoperite în Italia, banchetul funerar era numit „agapa” şi simboliza euharistia – împărtăşania.

MH 4

În pictura din mormântul hypogeu din Constanța regăsim reprezentați : un porumbel şi un păun ce sunt păsări ce apar deseori în pictura creştină timpurie. Cu toate acestea elementele simbolice care caracterizează natura sunt de origine păgâna pentru că noțiunea de bază a acestei culturi spirituale are la bază adorarea și respectarea naturii. Interesant, dar și ciudat mai este faptul că nicio zeitate nu este reprezentată grafic în acest mormânt antic.
Sărăcia inventarului arheologic este, de asemenea, un motiv, să credem, că cel puţin unii din cei înmormântaţi acolo, ar fi putut fi creştini. Scena ospăţului funerar prezentată de fresca murală din cavou, (coşuleţele ce puteau conţine pâine şi un platou, probabil, pentru peşte), este o prezenţă frecventă şi în catacombele creştine de lângă Roma. În jurul mesei sunt așezati doar 5 bărbați, ceilalți doi fiind în picioare, iar pe masă exista 6 coșulețe. Această scena poate indica faptul că persoana lipsă de la masă a plecat în lumea celor drepți și astfel simbolul ospățului reprezintă un prilej de bucurie pentru că spiritul s-a întors acasă. Acesta concepție este întâlnită și în tradiția dacică.

Cronologia “Mormântului Hypogeu”
Referitor la cronologia întregului mormânt hypogeu tomitan, arheologii au identificat trei faze ale inmormantarii. Prima fază poate fi plasată la începutul secolului IV d.Chr., însă nu se poate preciza, cu exactitate, numărul persoanelor înmormântate.
O parte din scheletele lor au fost adunate la intrarea în camera funerară, unde au fost amenajate „paturi de aşteptare”, lucrate în calcar. Pe acestea au fost aşezate sicriele din lemn ale celor trei defuncţi ai fazei a doua de înhumare. A treia faza este indicată de aşa-zisa înmormântare în amforă, a unui copil. Aceasta modalitate de sepultura indică sfârşitul secolului al IV lea şi începutul secolului al V-lea.

MH 5

Ce erau “Cultele cu mistere”

În urma cercetărilor efectuate, nu s-a putut stabili cu exactitate religia practicată de familia descoperită în acest cavou. Nu au fost descoperite simboluri explicit creştine, dar trebuie să ţinem seama că datează din perioada în care creştinismul abia fusese acceptat ca religie, prin “Edictul de la Milano”, din anul 313, dat de Constantin cel Mare.
Chiar după acest an, unii autocraţi, au continuat să persecute creştinii, în consecinţă, poate fi vorba şi de o familie crepto-creştină, adică practicantă a creştinismului, dar nu în mod deschis, declarat.
Pe de altă parte, există câteva elemente ale picturii care sunt preluate din iconografia păgână. Două dintre personaje poartă cununi de laur, un element foarte important, neîntâlnit la creştini. Un alt aspect, foarte important, este că, tot în acea perioadă, de trecere de la pagânism la creştinism, se practicau „Cultele cu Mistere”, cunoscute şi sub numele de „Culte de salvare a sufletului”. Este foarte posibil ca această familie, din Tomis, să fi fost adepta unui astfel de cult.
Valoarea acestui mormânt subteran este mare, din punct de vedere spiritual si cultural, fiind una dintre cele mai mari descoperiri de pe teritoriul Dobrogei și reprezintă ceva unic în regiune.

COMBUSTIA SPONTANĂ UMANĂ

deHaan1

Printre întâmplările inexplicabile ce i se pot întâmpla unei persoane, poate cea mai ciudată, este aceea de a „arde spontan”, fără nici un motiv aparent justificat. Curiozitatea ne obligă să vedem ce este în spatele acestui comportament bizar.

În anul 1980 doctorul John de Haan, de la Institutul Criminalistic din California, a efectuat un experiment, utilizând un porc mort, deoarece acesta posedă ţesut adipos asemănător celui uman. L-a înfăşurat într-o pătură şi a picurat deasupra, o cantitate redusă de petrol. Astfel ambalat, cadavrul a fost introdus într-o încăpere ţinută sub observaţie şi i s-a dat foc. Căldura la locul arderii ajunsese la 800 grade Celsius. După ce a ars stratul de piele grasă a început să se topească, curgând şi îmbibând pătura. Măduva osoasă, care are un conţinut ridicat de grăsimi, a urmat acelaş proces. Mobila din jurul porcului, nu a fost afectată de foc, ci doar carcasa din plastic a televizorului, care s-a topit din cauza căldurii. Focul a fost stins după şapte ore de ardere, după ce mare parte din corpul porcului arsese şi devenise cenuşă. În urma acestui experiment, doctorul John de Haan, a înaintat ipoteza, potrivit căreia, cauza combustiei spontane, ar putea fi, topirea grăsimii corporale, proces cunoscut şi sub denumirea de efect de candelă. Împărtăşind rezultatele şi cercetătorilor de la BBC, aceştia au explicat următoarele însuşiri ale combustiei spontane: focul era bine localizat, flăcările ajungeau la o înălţime de 50 cm, ceea ce a făcut ca focul să nu se propage la lucrurile din împrejur. Focul chiar dacă nu ajunge la temperaturi foarte ridicate, arde mult timp, ceea ce permite arderea completă sau aproape completă a corpului, datorită evaporării substanţelor lichide.

deHaan2

Mobila şi electrocasnicele aflate împrejur nu ard, focul arzând încontinuu, încălzeşte aerul şi produce un curent de convecţie, iar obiectele înconjurătoare au fost afectate doar de căldura degajată.
O altă echipă, constituită de data aceasta în anul 1996 şi alcătuită din experţi în incendii, a început investigarea unora dintre cele mai recente cazuri de “combustie spontană”. Punctul de plecare al cercetărilor avea să adâncească, şi mai mult misterul. În crematoriile umane, deşi temperaturile ating valori extrem de ridicate, între 800 şi 1100 grade Celsius, oasele nu ard în întregime; în cazul “combustiei spontane”, incinerarea e foarte eficace, deoarece, oasele sunt prefăcute complet în cenuşă. Cu toate acestea, s-au observat unele elemente comune: focul pare a sta localizat în trupul victimei. Mobila şi electrocasnicele din jurul victimei par a rămâne intacte. Încăperea în care se află victima este plină de funingine groasă în suspensie. Trupul victimei este ars în procentaj mai ridicat decât în cazul altor incendii din alte cauze. Arsurile, însă, nu sunt distribuite pe tot corpul, de obicei trunchiul este adus în stadiu de cenuşă, în timp ce, extremităţile rămân mai puţin afectate. Fenomenul s-a produs în interiorul camerei. În multe cazuri victimele au probleme de mobilitate: handicap motor, obezitate, stare de ebrietate, sub efectul sedativelor. În toate cazurile există o posibilă sursă de aprindere externă. Nu există martori oculari din clipa producerii combustiei. Victimele sunt găsite după mai mult de 6 ore după petrecerea fenomenului, şi, în toate cazurile au fost persoane adulte. Aparent, ne confruntăm cu un fenomen inexplicabil din punct de vedere al „ştiinţei oficiale”. Sau poate nu ? Dar înainte de a trage concluzii, să ne gândim la două aspecte de o anumită importanţă:
Descrierea fenomenului este mai mult sau mai puţin lipsit de originalitate; urmează apoi faptele care sunt caracterizate de o serie de omisiuni, în mod deliberat pentru a fi discutate mai târziu, şi de asemenea conţine multe neadevăruri. Victima este întotdeauna singură, şi, prin urmare, nu există martori. De fapt, nu există nici un caz, în care să fie verificat dacă a existat cineva concret, care, să fi văzut unul dintre aceste aşa-numitele fenomene de „combustie spontană umană”. Nu există nici măcar un martor.
Explicaţiile raţionale ale acestor fenomene pot fi de crimă sau de efect fitil.
Crimă:
Cazul contesei von Görlitz:
În anul 1848 contele von Görlitz ajungând acasă nu-şi găsea soţia. Forţând uşa camerei contesei, a găsi trupul acesteia parţial ars. Încăperea suferise daune din cauza focului, ferestrele erau sparte. Biroul era afectat de foc, iar oglinda de asemenea spartă. Lumânările din încăpere erau topite.
De aici a venit ideea că focul produs într-o încăpere închisă ar fi putut proveni de la „combustia umană spontană”. Trei ani mai târziu, un servitor al contesei pe nume Stauff a fost învinuit de asasinat. A fost arestat, acuzat şi întemniţat. Stauff a mărturisit că intrând în odaia contesei a văzut bijuteriile sale şi s-a simţit ispitit. Contesa s-a întors în încăpere şi l-a surprins pe servitor, încercând să sustragă bijuteriile. În cearta care a urmat, Stauff a ştrangulat-o. Pentru a-şi tăinui crima încercă să incendieze toată camera, grupând obiecte inflamabile în preajma biroului unde o aşezase şi pe contesă.
Efectul fitil se produce când fusta, rochia sau alt articol de îmbrăcăminte aparţinând victimei se aprinde dintr-o sursă de foc extern. În condiţii propice, focul arde întâi pielea apoi grăsimea corporală, această grăsime se topeşte şi îmbibă pânza din care sunt confecţionate hainele, precum procedeul de ardere al candelelor şi al lumânărilor. În acest mod focul poate fi alimentat ore întregi. Grăsimea umană arde la temperatura de 215 grade Celsius, dar, când este îmbibată într-un fitil poate arde la temperaturi mai scăzute. Chiar dacă această temperatură este mult mai scăzută decât în crematorii, focul durează mult mai mult timp, ceea ce face ca rezultatul să fie asemănător.
Dar ceea ce nu a putut fi explicat până în prezent este : cum poate lua foc brusc, un corp uman, fără o sursă puternică exterioară, şi cum poate arde atât de repede şi cu asemenea putere, fără a afecta lucrurile din jur?
Cu toate că au fost semnalate zeci de cazuri până în prezent, puţini dintre cei care au trecut printr-o asemenea experienţă, nu au supravieţuit, pentru a furniza detalii despre acesastă enigmă, numita „combustia spontană umană”.

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

SUS ↑